Simple life.

"Fericire e cerul senin,
intr-o zi in care ai hotarat
sa alergi pe camp..."


De ce ne framânta atâtea lucruri? Ne punem o avalansa de întrebari si nu reusim sa gasim nici macar un raspuns. Niciodata.
Si daca viata nu ar fi atât de haină, oamenii ar fi fost fericiti! Foarte fericiti! Daca.


Ne spalam tristetea într-un ocean de bucurii, sadim flori în jurul inimii, ne jucam cu focul si nici macar nu ne ardem, ne jucam cu apa si nici macar nu ne udam. Nici macar.


Cum ar fi fost lumea daca fiecare om ar fi alergat pe dealuri, liber, neîngradit de problemele cotidiene? Cum ar fi fost daca am fi stat pe malul marii si am fi privit asfintitul înecati de culoare? Daca am fi mâzgalit pereti "te iubesc!" si nici macar nu am sti de ce !? Stim doar ca asta simtim!

Dar nu e asa! Niciodata. Ne întoarcem in acelasi loc gri. Aceeasi monotonie. Mereu.
Chipul nostru hasurat... Atâta tristete. Si e atât de greu sa o ascundem! Am uitat de lucrurile simple... suntem sedati, setati! Deconectati.

Vrem o lume a noastra. O lume colorata; cu printi si printese... o lume cu multe feţe vesele, cu mii de pasari colorate si magnolii înflorite. Haideti sa fim fericiti! Macar pentru o zi. Si cine a spus ca fericirea nu exista? Ei bine, exista! Si fiecare o vede în felul sau... felul meu nu este si felul tau, iar felul tau nu este si al meu.

Dostoievski spunea: "Fericirea... un episod trecator în marea drama a durerii.". Inteligent citat. Si nu cred ca sunt singura care se regaseste în el. De ce ne e frica sa reconoastem? Teama.

~Si acolo sus, e cineva care îmi lipseste atât de mult! Si totul devine si mai greu cand optimismul, devotamentul si dragostea ei pentru copii il regasesti si in alt profesor. Singurul lucru care m-ar face fericita ar fi sa ma gândesc la zâmbetul de pe chipul ei. Un zâmbet inepuizabil si molipsitor. Doar asta-mi mai da putere
acum, când totul se prabuseste in jurul meu.~
Multumesc! Multumesc mult! Atât.